Interviu

Interviu cu Adrian Paunescu

Basarabean prin locul naşterii, oltean prin părinţi şi prin propria-i copilărie, ardelean prin străbunici, este unul dintre aceia care cred în întoarcerea acasă a fiului rătăcitor, în simetria şi reversibilitatea gesturilor istorice. Adrian Păunescu vorbeşte despre înstrăinarea Basarabiei prin rapt şi complicitate a mai-marilor Europei, dar şi dintr-o vină crescută pe neputinţele ţării-mamă.
Jurnalul Naţional: V-aţi născut în Basarabia… Cum a fost momentul în care familia a fost nevoită să se refugieze în ţară?
Adrian Păunescu: M-am născut la Copăceni, în judeţul Bălţi. Părinţii mei erau amândoi învăţători. În anii în care a fost din nou ocupaţie sovietică în Basarabia, deromânizarea s-a produs masiv, iar Antonescu a luat decizia să trimită acolo tineri învăţători şi preoţi. Părinţii mei au simţit lucrul ăsta ca pe un mare act de nobleţe cu care erau datori, ca pe-o obligaţie a ţării-mamă către o parte a ei, de a o reechilibra şi de a o readuce la matca ei firească. Au trecut prin această perioadă cu greu, dar, aşa cum ştiţi, după ce se termină suferinţele, ele înnobilează. Mai greu de suportat e însă suferinţa prezentă. Pentru puţin timp, tata a lucrat ca învăţător acolo. Nu peste multă vreme, a trebuit să plece pe front. Mama a stat până în ’44, adică doi ani şi ceva. Dar suficient ca să mă nasc în Basarabia. Ei veneau dintr-o altă tragedie, din cedarea Ardealului. Am plecat atunci cu mama şi cu o soră a ei, cu un tren de soldaţi români înfrânţi. Venea frigul din urmă, veneau armatele sovietice… Am scris asta în poezia “Primul drum”: “Şi, dintr-o dată, trenul a ajuns,/ Şi-n îmbulzeala numai militară,/ Cu vaerul de roţi ca un răspuns,/ Sărmana mamă s-a trezit în gară./ Dar mă pierduse printre-acei soldaţi,/ În haosul înfrângerii şi morţii,/ Şi ce e un copil cu ochi miraţi/ La scara zdrobitoarelor proporţii?”. În gara în care mama şi sora ei au coborât, eu am rămas în tren. Mă pierduseră. M-au dat soldaţii din mână-n mână şi am fost “retrocedat”. Mai târziu am zis că am fost botezat în amprentele soldaţilor români înfrânţi; mi s-a întipărit pe piele un anumit gust al înfrângerii şi al războiului. Dar, oricâte schimbări geografice ar fi intervenit şi oricâte ar interveni, eu o să rămân nativ basarabean, deşi sunt oltean, prin părinţi şi prin propria copilărie.
M-am întors la Copăceni pentru prima oară în 1990.
În familia dumneavoastră se regăsesc toate provinciile româneşti…
Aşa e… Străbunicii mei au coborât de undeva din nord, din Ardeal, în sudul mai puţin primejduit. Bunicii mei erau din Dolj, părinţii mei s-au întâlnit în Sălaj, la Solona-Surduc, mama era originară din Vâlcea. După despărţirea părinţilor, am fost crescut de bunici. Bunicul, Marin C. Păunescu, fusese învăţător şi revizor şcolar. Avea un adevărat cult pentru Ardeal. El şi bunica mea, Ioana, au avut nouă copii, şapte au trăit până la vârste mari, cinci dintre ei au fost trimişi de tata-mare să studieze în Cluj. El mi-a mobilat mintea cu poveşti despre România, inclusiv chestiunile pe care mai târziu aveam să le regăsesc scrise de Octavian Goga şi pe care eu le predau acum la cursul meu de Texte Fundamentale, la Universitatea Spiru Haret. Mi-aduc aminte nopţile în care bunicul îmi spunea: “Şi Avram Iancu i-a răspuns atunci împăratului: «Un nebun şi un mincinos nu se pot înţelege…» sau «Drumul de la Vidra la Viena e la fel de lung ca şi drumul de la Viena la Vidra»”, lucruri din acestea care aveau un dar, pe care eu aş încerca să-i rog pe contemporanii mei care se ocupă cu istoria să-l regăsească şi să-l restituie tinerei generaţii, pentru a o scoate din amorţeală. Fiindcă altfel va fi o generaţie fără relief, nu va avea mitologie. Inclusiv aceste lucruri extraordinare: pe Avram Iancu îl privea soarta integrală a neamului, nu numai chestiunea de pe uliţa lui, nu numai chestiunea Munţilor Apuseni şi a Moţilor… Şi, sigur, Basarabia. Bunicul îmi zicea: “Mă, băiete, să nu vorbeşti cu nimeni că asta nu e de spus, ne omoară ăştia”. “Ăştia” nu mai trebuia să spună cine sunt, că îi aveam în cap. Apăreau la noi în formă de preceptori şi de miliţieni. Perceptorii ne luau ţoalele din casă, o târau pe bunica prin curte, lucruri infernale. “Eu îţi spun ţie acum ca tu să ţii minte: Basarabia e o parte a ţării noastre, o parte care e mai încolo, mai la răsărit…” E foarte greu să explici aşa ceva unui copil, mai ales dacă el este şi încătuşat de o dogmă oficială. Să-i explici ce e cu Basarabia… Mie de mic mi-a rămas în minte. Gândiţi-vă că eu am scris în anii mei foarte tineri, când nu se mai vorbea nicăieri despre Basarabia: “Ţara noastră zbuciumată,/ Mamă mult îndurerată,/ Ţi-au furat cei răi o fată,/ Încă-o dată şi-ncă-o dată. (…)/ Şi-au făcut să fie roabă/ Fata ta cea basarabă,/ I-au făcut coşciug din lemne/ Şi-au avut purtări nedemne, (…)”. Gândiţi-vă că acestea nu sunt chestiuni ale conjuncturilor actuale, când gesturile legate de Basarabia pot părea populiste, acestea sunt chestiuni care mie mi-au obsedat copilăria şi adolescenţa şi pentru care am plătit.
Se vorbeşte despre sprijinirea de la Bucureşti a revistelor de limbă română de acolo care promovează o atitudine antiromânească.
Aici eu mă despart oarecum de unii colegi de-ai mei, din Basarabia, care sunt vehemenţi în privinţa asta. Dar eu, de la Bucureşti, nu am de unde să ştiu ce trebuie să sprijin şi ce nu dintre revistele româneşti de acolo, pentru că uneori pot să apară şi idiosincrasii personale. Ştie şi Grivei că limba română ar putea acoperi opinii neromâneşti, exprimate în limba română. Se pot îmbrăca tigri în blană de iepure, nişte antiromâni se pot îmbrăca româneşte, iar noi să-i sprijinim. Se pare că lucrurile chiar aşa stau. Dar de unde să am eu, de aici, măsura?! Ştiţi de unde ar trebui să o am? Asta ar trebui să facă scriitorii, intelectualii de încredere de dincolo de Prut şi serviciile noastre de informaţii. Să primim corect informaţii care să slujească justei împărţiri a puţinului pe care îl avem. Pentru că eu cred că e un mare lucru, la a cărui edificare am contribuit personal şi pentru care m-am bătut deseori, faptul că din România, pe diverse căi, pleacă bani de sprijin pentru mişcarea românească. Sigur că ei nu sunt mulţi şi sigur că e de discutat către ce merg, dar nu putem şti totul de aici. Eu iau în calcul şi posibilitatea unei judecăţi subiective, chiar a unora dintre cei bine intenţionaţi, iar serviciile de informaţii nu sunt suficient de edificate asupra a ceea ce trebuie cu adevărat sprijinit. Se poate ca unul care vorbeşte ruseşte, cum e Evtuşenko, de exemplu, să vină şi să fie convergent cu poziţia noastră de demnitate, de pildă cea din ’68, împotriva ocupării fostei Cehoslovacii de către armata sovietică şi la fel de bine se poate ca unul care vorbeşte foarte bine româneşte să fie de fapt un militant antiromân.
În Basarabia se scrie în româneşte cu litere chirilice…
Astea sunt consecinţe. Cauza este prezenţa vlăguită a României în Basarabia, în Bucovina de Nord şi în lume. Nu avem vână! Noi suntem prea tranzacţionişti, mă refer la guvernele noastre, iar poporul e atât de lovit de mizerie, încât nu-şi mai regăseşte sentimentele fundamentale, recurge greu la gesturi de demnitate. Astea sunt chestiunile care ne costă cel mai mult.
Sunteţi apropiat oamenilor de cultură, artiştilor basarabeni. Cum simţiţi Basarabia acum, prin prisma lor?
Înstrăinată
Nu datorită ei, nu datorită lor, ci datorită nouă. Scriitorii basarabeni sunt prezenţi în Flacăra mea, în fiecare număr, şi nu cu sentimentul că e un eveniment, ci că e firesc. Pentru că şi apartenenţa la cultura română a acestor mari scriitori este un fapt firesc. Noi nu avem o prezenţă culturală, spirituală, reală în Basarabia. Moscova e prezentă prin marea literatură rusă, prin marile acţiuni de propagandă, diverse şi deştepte, ale mass-media din Federaţia Rusă. Eu nu îi acuz pentru asta, dar acuz indiferenţa şi mizeria morală care, din păcate, guvernează relaţiile noastre cu Basarabia. Nu-mi plac nici istericalele, nu suport nici chestiunile gen Băsescu, care se duce să rezolve o problemă economică şi, anume, preţul energiei, şi îl irită pe preşedintele rus cu declaraţii populiste care să-i facă – decorativ – bine electoratului român, dar care măresc pân’ la urmă preţul gazelor. Sunt chestiuni aberante, nu aşa se rezolvă problema cu Federaţia Rusă. Şi noi suntem de vină de înstrăinarea Basarabiei, pentru că nu creăm unitatea spirituală românească aşa cum s-ar cuveni. Ar trebui să avem cărţi acolo, ziare, reviste, televiziune. Statul nostru se scumpeşte la tărâţe, ca de obicei. Şi trebuie să avem grijă nu numai de pâine, ci şi de grâul viitor.
Ce preziceţi Basarabiei?
Dacă n-aş crede că Basarabia se va întoarce acasă, n-aş supravieţui.
Parafrazând un banc binecunoscut, este cumva Basarabia “baba care nu vrea să treacă strada”?
Basarabia n-a trecut pe stradă cu voia ei spre Uniunea Sovietică. Iar gesturile istorice nedrepte sunt reversibile şi simetrice. Eu asta am încercat să spun la Consiliul Europei în perioada ’92-’96, când am fost membru plin al delegaţiei române. Asta am cerut acolo, anularea Tratatului Molotov-Ribbentrop şi A TUTUROR CONSECINŢELOR SALE. Am obţinut semnături de la foarte mulţi, dar din partea delegaţiei române nici una, nici chiar din partea dreptei congestionate.
Concluzie: vrea sau nu Basarabia să revină la matcă?
Mulţi dintre oamenii din Basarabia au trăit mai bine în condiţiile în care era republică sovietică decât în condiţiile libertăţii. Marea eroare a schimbărilor din ’89 şi din anii vecini a fost că s-au desfiinţat, fără a se pune ceva în loc, pieţele existente ale momentului. Piaţa Uniunii Sovietice şi a CAER era uriaşă. Produsele erau mai ieftine acolo, basarabenii primeau la schimb tehnică de la cei din nord şi alte lucruri de la gruzini, de la armeni… Nu caracterul politic îl regretă basarabenii, ci consecinţele economice pe care n-a ştiut nimeni să li le restituie. Noi am avut legături formidabile cu lumea a treia, uzinele noastre de tractoare, de exemplu, mergeau pentru că mergea comerţul cu lumea a treia, lume pe care Ceauşescu o sprijinea politic, şi atunci unele dintre exigenţele comerciale scădeau şi la ei, şi la noi. Aşa că nu actuala conformaţie a mentalităţii basarabene este cea mai importantă, ci fondul general, care nu poate fi falsificat. El va rămâne întotdeauna aparţinător de neamul românesc. Dar trebuie oferite alternative pozitive. Noi oferim un Bucureşti mai urât din punct de vedere politic decât Chişinăul?! Voronin poate să li se pară naivilor un viteaz din poveste faţă de scandalurile din România. Bucureştii nu oferă Basarabiei decât un singur lucru: ieşirea spre Occident. Iar Voronin sfidează ordinea firii şi dă altora (ungurilor, de exemplu) problema vizelor basarabenilor. Tot ca să ne depărtăm unii de alţii. Aşa că bătrâna nu traversează strada împinsă de noi, ea e de fapt o tânără abia ieşită – fără vârstă – din gheaţa siberiană şi care dă semne de independenţă. Numai că noi ar trebui să fim atât de deştepţi, încât să-i demonstrăm cât îi e de bine alături de ai ei. Noi nu facem inteligent şi răbdător asta. Nici prin cultură şi cu atât mai puţin prin politică.

Stire

Sinucigaşul sau De ce trăieşte Puric

În repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti a intrat "Sinucigaşul" de Nikolai Erdman, spectacol montat de Felix Alexa pe scena Sălii Amfiteatru. Primele două reprezentaţii s-au bucurat de un mare succes la public. Sâmbătă şi duminică se joacă din nou.
Ca să montezi piesa "Sinucigaşul" a scriitorului rus Nikolai Erdman trebuie să ai mare curaj, pentru că este vorba de un text excelent, cu fineţea detaliului. Citeşti cu multă savoare şi descoperi capodopera, dar atunci când îţi propui să îl aduci în faţa publicului trebuie să fii aproape sigur de succes. Felix Alexa a considerat că rolul principal îl poate interpreta doar Dan Puric (Podsekalnikov). Poate nu a greşit - părere împărtăşită de mulţi dintre acei observatori ai fenomenului teatral, care au văzut, la începutul anilor 1990, un "Sinucigaşul" în care Horaţiu Mălăele realiza magistral acelaşi rol.FĂRĂ BANALITĂŢIEste vorba de o situaţie neobişnuită, care te face să râzi, apoi să fii trist. La final analizezi, meditezi. Firul poveştii începe cu o simplă trezire în toiul nopţii - ca simplă "poruncă" satirică - din care se decupează pe parcurs idei complexe despre om, despre frică, despre taina morţii. Felix Alexa disecă filosofia idealistă a acestei piese considerate genială de marii creatori ruşi Meyerhold, Stanislavski şi mai târziu, tot în perioada sovietică, de Liubimov - toţi trei dorind să o pună în scenă, dar interzicându-li-se, de Stalin şi de cenzură. (Liubimov a montat la Moscova textul abia după 1990 - momentul eliberării de cenzură.)Pentru că este o piesă fără banalităţi, şi Alexa ocoleşte evident banalităţile în spectacol. Nici rutina nu-şi are locul aici, dar se observă inerţii din partea unor actori în roluri secundare. Regizorul caută, şi găseşte, o rezolvare scenică simplă, dar profundă şi, precum e textul, cu inserţii metafizice. El ştie să-l introducă pe spectator în subtilitatea piesei scrise la 1928 - pentru că este "ciudat de actuală". Personajul principal, prin jocul lui Dan Puric, atinge sensibilitatea publicului şi acesta vibrează. Restul interpreţilor sunt ca o orchestră, dirijată de acţiunile în scenă ale protagonistului, cel care ajunge la ideea impusă de a merge spre sinucidere.Podsekalnikov este un om fără serviciu, stă într-o casă tip cămin, se trezeşte în plină noapte şi îşi întreabă nevasta dacă a mai rămas ceva lebăr. Provoacă zăpăceală în familie. Vin vecinii. El începe să descopere, cu stupoare, că foarte multă lume are nevoie de moartea sa şi să sfârşească prin sinucidere. Acest sfârşit este ca o marfă care se vinde. Există comerciantul, există şi cumpărătorii - intelectuali, slujitori ai bisericii, oameni de rând. În opinia acestora, sinuciderea l-ar face erou pe Podsekalnikov. Ar vorbi toată lumea despre "eroismul" lui. Moartea îi este programată. Se dă şi o petrecere, cu doar 30 de minute înainte de ora 12, care ar trebui să-i fie fatală. Dezorientat, el nu ştie pe cine să asculte.Viu, şi nu mort, Dan Puric stă într-un sicriu transparent. Lumea îl crede deja petrecut. Nevasta e în delir. Restul oamenilor "respectă" ritualul. Dar omul care nu s-a sinucis, deşi spunea mereu că viaţa nu are sens este, totuşi, inundat de o revoltă. Depăşeşte umilinţa şi nu mai vrea să moară. Există însă un sinucigaş - nu apare niciodată în scenă -, care l-a crezut mort pe Podsekalnikov şi i-a urmat "fapta". DISTRIBUŢIAUnii actori distribuiţi în spectacol au personalitate certă, interpretând oameni diferiţi, creaţi în stil gogolian (Nikolai Erdman a fost numit un Gogol al secolului al XX-lea). Tânăra nevastă a protagonistului e întruchipată de ambiţioasa Ileana Olteanu. Costel Constantin e aici un vecin foarte perspicace - căci el ţese ideea sinuciderii, împrăştiind zvonul; Adela Mărculescu e o soacră mai degrabă "cuminte"; Marius Bodochi e genul de intelectual viclean, care îi împinge pe alţii să fie viteji; Marius Manole e un credul foarte credibil - de la un marxist nu prea convins înghite ideile socialismului, deşi se teme şi de Dumnezeu; Tania Popa - cu o forţă actoricească debordantă - e amanta săritoare la nevoie. Mai joacă Silviu Biriş, Maria Buză, Andrei Finţi, Lamia Beligan, Rodica Ionescu, Florin Lăzărescu, Vitalie Bichir sau elevul Nikita Dembinski.

Album - la colindat

Activitati artistice

Cercul pedagogic al elevilor - 2008

Chat

Get your own Chat Box! Go Large!

Forum